Zona

Monte San Giusto

Monte San Giusto, țara încălțămintei. Studii recente efectuate cu privire la zona noastră relevă că activitatea de producție a încălțămintei a început în Evul Mediu. Unii cercetători susțin că primul cod pentru încălțăminte „Statutul Artei de producere a încălțămintei” datează din 1385. Cu toate acestea, într-un document din 1821 se afirmă că în regiunea San Giusto există deja o înfloritoare Școală de Cizmari. Din datele recensământului din 1901 reiese că în Monte San Giusto erau aproximativ 323 (252 cizmari, dintre care 59 mai mici de 15 ani, și 71 de cusători) lucrători în sectorul încălțămintei, dintr-un număr total de 821 de locuitori ai orașului vechi unde erau concentrate cele aproximativ 40 de ateliere de meșteșugari. Între anii 1920 şi 1930 a avut loc faza de inovare tehnologică odată cu introducerea primelor mașini de cusut, care permit sectorului să evolueze cu noi modele, diferite fata de obișnuitele ciocate (Chiocchiere) sau botoși (Pappucce). Apar „cizmele poloneze“ pentru băieți, pantofi Ida cu toc înalt, saboții (Pianelle) cu toc cu lemn sau de plută. Aceeași producție trecând din mână în mână își pierde grosolănia și începe să dobândească o linie, un stil, o eleganță aparte, admirată și vândută în întreaga lume, mai ales după al doilea război mondial și până în ziua de azi.

Urmând istoria reală, acum bine cunoscută tuturor și caracterizată de globalizarea producției care a făcut ca cele mai multe districte italiene de încălțăminte să-și piardă orice particularitate, este interesant de descris, pe scurt, cum a arătat inițial realizarea de încălțăminte.

Înainte de a descrie diferitele etape de fabricație ale pantofilor este bine să menționăm instrumentele de bază de care se foloseau cizmarii noștri.

Masa (bancheta) mai mult sau mai puțin mare cu plan împărțit în diferite sectoare în care sunt așezate instrumentele indispensabile pentru prelucrare: ciocanul specific, diferite tipuri de clești și mandrine, clești pentru ocheți, sule mici și mari, forme de diferite dimensiuni, cuțit de scobit și tocilă pentru a îl ascuți, răzătoare, pilă, cuie de diverse dimensiuni (numite nituri), șnur tratat cu smoală pentru cusătura din partea de jos, găleată de apă pentru a uda și înmuia pielea, carton și lipici din abundență pentru construirea părții de jos. Femeile au nevoie și de stofă sau piele foarte ușoară pentru a finaliza carâmbul. Înarmat cu materialul de mai sus, în zori meșteșugarul șef ajunge și se așază să lucreze cu unii dintre membrii familiei, inclusiv unii dintre copii și tineri ucenici care, pentru a învăța meseria, la început nu doar că nu primește simbrie, dar familia lui trebuie să-l recompenseze cumva pe proprietarul prăvăliei, care îl găzduiește în școala de cizmărie și îl învață o meserie.

La Cizmăria la Monte San Giusto

La începutul zilei de lucru șeful atelierului atribuie fiecăruia munca de făcut și stabilește numărul de perechi pantofi de realizat în ziua respectivă. Acest program de realizat se numește norma. În mod normal, se fac 6 perechi dacă se fac din piele, 10 și chiar 12 dacă se fac din stofă. După ce se stabilește norma, nu se oprește nimeni din lucru, până când aceasta nu este realizată. Toate perechile realizate sunt agățate pe pereții laboratorului sau pe grinzi. Fiecare parte a pantofului este construită manual și, de asemenea, carâmbul este cusut de mână de o femeie cu un ac simplu, după ce a unit diferitele piesele tăiate de șeful prăvăliei sau de către un muncitor expert de încredere. Carâmbul, astfel finalizat, este modelat în forma aleasă dinainte și fixată cu un branț pe partea interioară cu nituri pentru așa numita blocare. Odată terminată această operație delicată, se trece la fixarea pe branț a cartonului cu o doză corespunzătoare de adeziv și în fine, o pingea cabalină peste cusută de mână pe margine. Până în 1930 nu existau fabrici de încălțăminte în sensul modern, dar apar, totuși, multe ateliere deoarece se găsesc local comercianți furnizori pentru toate componentele și toate instrumentele necesare pentru construirea de pantofi: piele, piei prelucrate, căptușeli, șireturi , ocheți, nituri, fire … Şi o ultimă mențiune privind transportul. Până în acel moment pantofii, legați între ei, dreptul și stângul, erau expediați în saci de diferite dimensiuni. Mărfurile sunt transportate cu trenul, dacă este disponibil. Când încă nu exista erau transportate de transportatori de marfă echipați cu care mari trase de cai puternici, un mijloc lent și nesigur, deoarece era vizat de atacurile bandiților care umpleau drumurile impracticabile ascunse printre tufărișuri.

Această scurtă lucrare a fost extrasă din cartea: CENTONE SANGIUSTESE, scrisă de Prof. Giuseppe Cipriani Valentino, căruia îi mulțumim pentru cercetare aprofundată, pasiunea și expertiza depuse în lucrarea sa.